Obiceiuri de nunta in satele de pe Valea Muntelui

        Scopul căsătoriei la români, aşa cum reiese din versurile, baladele şi doinele populare, este de a avea o consoartă spre ajutorare şi  petrecere, spre mângâiere şi alinarea durerilor în caz de nefericire şi suferinţă, mai pe scurt spre împărtăşirea binelui şi a răului, a bucuriei şi întristării în decursul întregii vieţi, dar şi de avea urmaşi legitimi care să păstreze numele de familie, ca sângele şi seminţia lor să nu se stingă niciodată, apoi ca să aibă cine moşteni averea părintească, ca aceasta să nu treacă în mâini străine, mai departe să aibă cine se îngriji de dânşii şi a-i sprijini la bătrâneţe, iar după moarte să aibă cine-i jeli şi înmormânta creştineşte, a-i pomeni şi ale da de pomană şi a se ruga pentru iertarea păcatelor lor.
       Informaţii  privind  vârsta când femeile şi bărbaţii se puteau căsători  se păstrează încă din timpul Daciei traiane: fetele se puteau căsători de la 15-20 de ani, iar bărbaţii de la 18-30 de ani. De la 20, respectiv de la 30 de ani începând înainte fetele devin fete bătrâne, iar feciorii burlaci sau feciori tomnatici.  La românii din Macedonia nu e hotărât la ce vârstă trebuie părinţii să-şi logodească fiii lor; s-a văzut însă multe familii logodindu-şi copiii încă din faşă. În Pind este obiceiul ca fetele să nu se mărite până nu împlinesc 20 de ani. S-a întâmplat însă adeseori şi la românii din Dacia Traiană că unele fete s-au măritat chiar şi de la 13 ani. Dovadă despre aceasta avem şi următorul cântec din ţinutul Dornei, în Bucovina:
,, Frunză verde lemn uscat,
Tinerel m-am însurat,
Tinerică mi-am luat,
Numai de treisprezece ani,
Şi iubea numai ciobani.
Tinerea s-o măritat,
De iubit nu s-o lăsat.
Lasă că mi s-a lăsa
Scândura când i-a suna,
Popa cu cădelniţa.”

        O fată mare care voieşte să se mărite până a nu deveni fată bătrână trebuie să aibă următoarele însuşiri principale : să fie onestă, statornică, sârguincioasă, strângătoare, grijulie, isteaţă, înţeleaptă, frumoasă şi mai presus de toate sănătoasă. Şi cum că, într-adevăr, acestea sunt însuşirile cele mai de frunte şi mai căutate se poporul român ne putem încredinţa nu numai din experienţa de toate zilele, ci şi dintr-o mulţime de proverbe şi cântece populare care sunt răspândite în toate părţile locuite de români. Aşa, în privinţa onestităţii şi a purtării celei bune, un proverb ne spune că ,,cinstea e mai scumpă decât toate.”
         În privinţa sârguinţei, un proverb, foarte vechi şi destul de răspândit, zice:
,, Sârguinţa ţese pânza,
Iar lenea pierde vremea.”
                                                                                                

      Aceleaşi însuşiri care se pretind de la mireasă, se pretind şi de la mire, cu deosebirea că pe frumuseţea mirelui nu se pune atâta preţ ca pe cel al miresei.
La încheierea căsătoriei între un fecior şi o fată se cere totdeauna învoirea şi consimţirea părinţilor din amândouă părţile căci zice poporul:
,, Binecuvântarea părinţilor
Întăreşte casa fiilor
Iar blestemul părinţilor
Risipeşte casa fiilor.”

         La  casa nebinecuvântată de părinţi nicicând nu e doamne ajută. Mai cu seamă însă se cere învoirea şi consimţirea  tatălui pentru că acesta este capul familiei.
         În vechime, învoirea părinţilor era nu numai o rigoare cerută, ci părinţii mergeau şi mai departe alegând singuri atât pe mire cât şi pe mireasă. Dacă părinţii nu mai trăiesc, atunci se cere consimţământul rudelor celor mai apropiate. Având feciorul  încuviinţarea şi binecuvântarea părinţilor nu-i mai rămâne decât să-şi aleagă o zi potrivită pentru peţirea fetei pe care şi-a pus ochiul şi doreşte s-o aibă de soţie. Zilele cele mai potrivite, bune şi mai norocoase de pornit în peţit, de logodit şi de cununat sunt după credinţa  românilor de pretutindeni, joia şi duminica. Lunea nu-i bine de a merge la peţit pentru că în ziua aceasta e începutul săptămânii şi de cumva fata pe care şi-a pus feciorul ochiul şi la care a mers într-o luni în peţite, n-ar voi să se ducă după dânsul. Marţea nu-i  bine de pornit în peţit, nici de logodit , nici de cununat pentru că în această zi s-a pornit lumea. Drept aceea, româncele nu îndătinează în această zi nicicând de a începe vreun lucru nou şi de o durată mai lungă: a urzi, a porni pânza, a croi o cămeşă. De aici  se vede că vine apoi şi proverbul : ,, toate pe dos şi nunta marţea.”    Citeste mai mult - Descarca