Oamenii politici in Romania

         Evenimentele premergătoare declanşării Primului Război Mondial au evidenţiat contradicţiile dintre marile puteri, iar conflictele militare regionale au demonstrat pericolul pe care îl reprezintă pentru pacea generală.
        În funcţie de interesele şi scopurile proprii urmărite în cadrul politicii interne, marile puteri s-au grupat în două mari blocuri politico militare. După reunificarea sa Germania a devenit prima putere germană, luând locul Austriei, pe care o învinsese în bătălia de la Sadova, din 1866. Pentru a-şi menţine statutul de mare putere, Austria s-a orientat către estul continentului european încheind pactul dualist cu Ungaria în 1867. Cele două puteri, Austro-Ungaria şi Germania au încheiat o alianţă în 1879, la care va adera şi Italia în 1882, alcătuind Tripla Alianţă. Din motive legitime de securitate şi pentru menţinerea independenţei statale la această alianţă va adera şi România în 1883.
        Tot în această perioadă se desfăşoară o adevărată competiţie în regiunea Balcanilor între Rusia şi Austro-Ungaria, pentru stabilirea zonelor de influenţă. Rezultatul acestor acţiuni s-a concretizat prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria în 1908 şi prin apropierea în acest context a Serbiei faţă de Imperiul Ţarist .
        În Europa Centrală, conflictul dintre Franţa şi Germania a rămas deschis, ca urmare a anexării Alsaciei şi Lorenei în 1871. Izolată după înfrângerea de la Sedan, Franţa s-a aliat cu Rusia în 1893, apoi cu Marea Britanie în 1904. La rândul său Rusia – învinsă în războiul ruso-japonez din 1905– a încheiat o alianţă cu Marea Britanie în 1907. Astfel, s-a constituit Antanta sau Tripla Înţelegere .
        Repercusiuni grave asupra situaţiei internaţionale a avut şi criza balcanică din anul 1913. Începută prin declanşarea luptei comune a popoarelor din Balcani împotriva dominaţiei Imperiului Otoman, criza balcanică s-a amplificat în urma amestecului Austro-Ungariei în conflict ajutată şi sprijinită de Dubla Monarhie, Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi din primul război balcanic – Grecia şi Serbia – împreună cu care obţinuse un succes militar important împotriva Imperiului Otoman. Intervenţia diplomatică a Rusiei şi cea militară a României au determinat capitularea Bulgariei şi Încheierea Păcii de la Bucureşti în 1913 îndelung contestată de Austro-Ungaria .
        În contextul unei evoluţii periculoase pe plan regional şi general, România nu mai putea rămâne în alianţă cu Puterile Centrale în orice condiţii. Un început de reorientare în politica externă, se înregistrează încă din 1903, când la conducerea Ministerului Afacerilor Străine se afla Ion I. C. Brătianu.         Motivul l-a constituit agravarea situaţiei românilor din Transilvania. De altfel în anii premergători primului război mondial lupta românilor din Imperiul Austro-Ungar se intensifică împotriva asupririi naţionale în vederea obţinerii de drepturi egale cu a celorlalte naţionalităţi conlocuitoare. Conducătorii politici români au ales calea tratativelor cu guvernul din Budapesta. Cererile lor au fost însă respinse sau amânate la nesfârşit, dovedind că singura cale posibilă era ridicarea la luptă directă nu numai a românilor, ci a tuturor naţiunilor asuprite din Imperiu pentru emanciparea politică şi socială . Faţă de intervenţiile Austro-Ungariei în Balcani, care ameninţau să declanşeze un război bulgaro-turc, Ion I. C. Brătianu a început să se distanţeze de Tripla Alianţă invocând faptul că România nu putea rămâne impasibilă la modificarea statu-quo-ului teritorial în sudul Dunării.
        Reorientarea politicii externe româneşti a evoluat pe măsură ce interesele naţionale intrau tot mai mult în contradicţie cu cele ale Austro-Ungariei în Balcani. Dintre marile puteri Austro-Ungaria, ca urmare a luptei popoarelor pentru emancipare naţională din cuprinsul său, manifesta cele mai evidente intenţii de agresiune împotriva vecinilor săi.
        Dovada acestei reconsiderări a politicii externe româneşti o constituie vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa şi întâlnirea pe care acesta a avut-o cu regele Carol I la 1/14 iunie 1914. „Întrevederea celor doi monarhi a fost cordială creând posibilitatea unor interesante schimburi de păreri referitoare la evenimentele din Balcani. Suveranii au constatat noile elemente care ar putea tulbura pacea şi au căzut de acord asupra necesităţii de a face să se respecte clauzele Tratatului de la Bucureşti. Cei doi suverani  au căzut de acord de asemenea să se continue convorbirile între şefii de guverne în privinţa afirmării comunităţii de interese în Marea Neagră şi pentru a apăra pacea în Balcani” .
        Venirea ţarului la Constanţa a fost urmată de vizita ministrului de externe al Rusiei, Serghei Sazonov, în România. Plimbarea ostentativă a acestuia, împreună cu Ion I. C. Brătianu la Predeal şi în sudul Transilvaniei a reprezentat o dovadă în plus asupra flexibilităţii politicii externe româneşti.
        Asasinarea lui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei şi a soţiei sale Sofia în ziua de 15/28 iunie 1914 la Sarajevo, a acutizat brusc toate contradicţiile dintre statele europene, oferind prilejul aşteptat pentru declanşarea primului război mondial. Actul de agresiune asupra Serbiei fusese premeditat şi pregătit cu mult timp înaintea comiterii lui de către Austro-Ungaria cu acordul Germaniei.    Citeste mai mult - Descarca