Instaurarea regimului comunist în România

         Înţelegerea contextului politic internaţional la jumătatea sec. XX poate explica rapiditatea prin care comunismul s-a impus în ţările din centrul şi estul continentului european.
         Apărut pentru prima dată în Rusia în urma revoluţiei din octombrie 1917, comunismul s-a menţinut de la un capăt la altul al dominaţiei sale prin teroare, violenţă şi crimă. Deşi evoluţia sa a fost diferită de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta ceea ce l-a ajutat să supravieţuiască atâtea decenii a fost represiunea. Lupta de clasă - principiu ideologic fundamental al comunismului - nu l-a împiedicat să extermine pe lângă adversari - „burghezi”, „moşieri”, „imperialişti” sau „fascişti” - chiar pe proprii activişti. Nefiind compatibil cu libertatea, comunismul a instaurat asasinatul fizic, moral şi psihic ca instrument al metodelor sale de supravieţuire. Comunismul exportat în ţările Europei Centrale şi de Est a beneficiat de experienţa celor peste 30 de ani de teroare din U.R.S.S. Stalin a creat cu ajutorul NKVD-ului din rândul activiştilor refugiaţi la Moscova, Comitetele naţionale de eliberare pentru ţările ce urmau să fie ocupate la sfârşitul războiului mondial. Dacă în 1939 doar U.R.S.S.-ul şi Mongolia îşi revendicau regimul marxist-leninist, în 1949 comunismul îşi impusese dominaţia asupra a 8 noi state din Europa - Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia - şi două din Asia - China şi Republica Populară Democrată Coreeană. Numărul populaţiei statelor comuniste a ajuns de la 170 milioane în 1939 la aproximativ 845 milioane în 1949. Potrivit lui Soulet „în contextul infernal al celui de-al doilea război mondial, copleşitor prin ură, nedreptate, discriminare, egoism înverşunat, corupţie şi teroare, ideea comunistă strălucea din ce în ce mai puternic, ca o stea în întuneric” . Sfârşitul războiului crease pentru ideologia comunistă şansa dobândirii credibilităţii şi legitimităţii necesare pentru atragerea de noi adepţi. Statul înţelegea să profite de statutul de putere învingătoare a U.R.S.S.-lui şi îşi urmează convingerea potrivit căreia dominaţia politică se construieşte mai ales pe succesul militar: „Acela care ocupa acum un teritoriu îşi impune acolo propriul sistem social. Oricine îşi impune propriul său sistem atâta timp cât propria armată poate să o facă.”
         În plan intern, la 23 august 1944, Regele Mihai a înlăturat dictatura mareşalului Ion Antonescu, alegând ca România să treacă de partea U.R.S.S. împotriva Germaniei. Aceste evenimente au favorizat aducerea în prim planul evenimentelor politice româneşti a unor oameni pregătiţi de sovietici pentru preluarea conducerii ţării. Fiind teoretic un stat independent - deşi ţara fusese invadată de Armata Roşie - România se vedea nevoită să stabilizeze relaţiile cu U.R.S.S. Până la încheierea armistiţiului însă sovieticii simulând că au de-a face cu o ţară inamică au luat prizonieri peste 150.000 militari români care aşteptau să primească ajutor, apoi au devastat, rechiziţionat, jefuit şi ucis, creând un haos care să le permită ulterior să poată pretinde reabilitarea ordinii.
         Încheiată la 12 septembrie 1944, „Convenţia de armistiţiu între Guvernul Român, pe de o parte şi guvernele Uniunii Sovietice, Statelor Unite şi Regatului Unit, pe de altă parte”, oferă Înaltului comandament aliat (sovietic) prerogative importante în monitorizarea modului în care sunt exercitate libertăţile civile şi politice pe teritoriul României. În acest context Convenţia de armistiţiu poate fi privită ca un text constituţional, a cărui menire era limitarea suveranităţii României: ceea ce induce ideea unui protectorat sovietic, exercitat în numele puterilor aliate, dar fără niciun control efectiv din partea reprezentanţilor britanici şi americani.
         Modelul cuceririi puterii de către comuniştii români, mai puţini de o mie în 1944, se încadrează perfect în tiparul general est-european. Formula de mare coaliţie a Blocului Naţional Democratic care îi reunea pe naţional-ţărănişti, liberali, social-democraţi şi comunişti, lasă loc unei campanii prin intermediul căreia Partidul Comunist din România şi aliaţii săi revendică în întregime alcătuirea guvernului şi monopolul puterii politice. „Falsa Mare Coaliţie” a devenit un fapt concret la 26 septembrie 1944 când a fost publicat Proiectul de Platformă al Frontului Naţional-Democrat la care au aderat alături de P.C.R. şi P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea Populară Maghiară şi o parte din sindicate. În acest context comuniştii manifestau un comportament totalitar utilizând tactici abuzive şi violente pentru îndepărtarea liderilor politici şi pentru preluarea controlului în toate sectoarele cheie - armată, justiţie şi interne - urmărind în tot acest timp şi sprijinul maselor.Importanţa guvernului Rădescu în viaţa politică internă este destul de redusă deoarece, deciziile majore se luau la Moscova, mai ales după vizita lui Gh. Gheorghiu-Dej şi Anei Pauker din ianuarie 1945 - care au fost asiguraţi de tot sprijinul sovietic în ofensiva de preluare a puterii. În plan internaţional, între 4 şi 11 februarie 1945, avusese loc Conferinţa de la Yalta, la care liderii marilor puteri (U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie) au stabilit împărţirea lumii în sfere de influenţă (centrul şi estul Europei reveneau U.R.S.S.).              Pe fondul tensiunilor politice din România, la 27 februarie, Andrei Vâşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic Viaceslav Molotov, s-a deplasat la Bucureşti, impunând regelui Mihai înlocuirea guvernului Rădescu cu un altul condus de dr. Petru Groza. După o tergiversare de câteva zile la 6 martie 1945, regele a confirmat guvernul Groza, alcătuit din reprezentanţii Frontului Naţional Democrat şi ai grupării liberale conduse de Gheorghe Tătărăscu. Formarea guvernului Groza marca o schimbare de regim deoarece forţa politică decisivă era Partidul Comunist Român, care urmărea lichidarea adversarilor politici şi instaurarea unor structuri de tip sovietic în România. Din 6 martie, pe plan intern este instituit un puternic proces de sovietizare, eforturile concentrându-se asupra preluării puterii de către comunişti, în acest sens urmărindu-se crearea unui cadru juridic constituţional, adecvat, confiscarea şi planificarea economiei, perfecţionarea instituţiilor represive, regimul muncii, monopolul statului asupra mass-media şi ideologizarea populaţiei fiind tot atâtea etape ale ascensiunii noului regim. În acest context, la 16 octombrie este convocată prima conferinţă a          Partidului Comunist Român care alege un comitet central şi un birou politic ai cărei membri vor conduce până în 1952: Gheorghiu-Dej, secretar general, Ana Pauker şi Teohari Georgescu ca secretari...                                          Citeste mai mult - Descarca